Faceți căutări pe acest blog

vineri, 8 august 2014

Dacă te-ai săturat de politică, citește eseul: „Decât în împărăţia lui Hades, mai bine porcar…”


Cartea mea ..., Cum să scriu un eseu..., doar cu 15 lei o poți avea. Comandă acum!  Comandă cinci exemplare pentru doar 50 lei. Trimite comanda pe email:antonvasileiasi@gmail.com  

Moto: ,,Dacă  moartea   e sfârşitul neechivoc  şi definitiv  al existenţei, se pune întrebarea dacă e un lucru rău să mori’’?                                                                                                      Thomas Negel

Din povestirile Mariei: 
,,Cred că aveam vreo şapte ani, eram, dacă îmi aduc bine aminte, în clasa întâi când am conştientizat moartea. Nu mai ştiu de unde îmi venise ideea asta. Poate am văzut  vreo înmormântare, poate am discutat cu vreo colegă căreia îi murise mama…, poate am visat, poate am avut  un coşmar… . Nu-mi amintesc cu precizie. Ce îmi amintesc este faptul că m-a obsedat o săptămână de zile. Îmi ziceam: dacă tot murim ce rost mai are să trăim? Cu trecerea timpului am uitat treptat de această obsesie a morţii’’.                                                                           
  La o vârstă un pic mai mare, la zece ani, filosoful spaniol Fernando Savater, la fel ca Maria, în una din angoasele copilăriei, conştientizează şi el moartea ,, şi eu o să mor’’. Dacă Maria a conştientizat-o, la doar şapte ani, e încă o dovadă că fetele se maturizează, cu cel puţin trei ani, înaintea băieţilor. Conştientizarea propriei morţi, spune filosoful spaniol, ,,a fost momentul în care, în sfârşit, am început să gândesc’’. Certitudinea personală a morţii, afirmă în continuare Fernando Savater ,,ne umanizează, ne transformă în oameni adevăraţi, în muritori’’ (Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p.27).
Plotin a realizat această conştientizare, la vârsta de opt ani, când mergea la dascălul  lui de gramatică: ,,se ducea la doica lui şi îi dezvelea sânii, dând să sugă;dar spunându-i-se într-o zi că este un copil rău,i s-a făcut ruşine şi a renunţat’’(Pierre Hadot - Plotin sau simplitatea privirii, p. 142).                        
De aici rezultă două concluzii: prima - momentul conştientizării morţii coincide cu ieşirea copilului din starea edenică,  când copilul mănâncă din pomul interzis (a se vedea că acest moment nu  are nicio  conotaţie sexuală cum ne-a   făcut să credem Sf. Augustin şi după el, toţi teologii; sau poate are, numai  ideea în care  acest moment coincide cu pubertatea);  a doua -   începerea  formării  raţiunii şi a discernământului moral.                    
 Formarea  raţiunii înseamnă cunoaşterea şi decelarea  binelui  şi  răului.  A doua  concluzie este că, la fete,  momentul  acesta este  trăit  înaintea băieţilor, cu  unu până la trei ani. Prin urmare, faptul că Eva a mâncat mai întâi, îndemnată de şarpe  (a se vedea în şarpe efectul puberal) denotă că mitul biblic  afirmă un adevăr biologic, anume că fetele se maturizează psihomental înaintea băieţilor.                                                                         
Femeile  nu   îşi pun probleme  filosofice, de genul, dacă viaţa are sens sau nu. Ele o trăiesc pur şi simplu. Şi o trăiesc  mai altruist  decât  bărbaţii, dedicându-se creşterii şi  educării nepoţilor. Totodată ele consumă,  în general, droguri uşoare  -  alcool, cafea, ţigări  în cantităţi mult inferioare  bărbaţilor (în general, jumătate din cea consumată de bărbaţi).
Din aceste considerente şi din altele, femeile trăiesc, în medie, cu  5-10 ani mai mult decât  bărbaţii.      Sensul vieţii este dat de un scop, de o ţintă pe care vrei s-o atingi - profesiunea aleasă,  creşterea şi educarea copiilor, realizarea socială, căsătoria sau renaştere spirituală, ca în cazul lui Tolstoi. 
Apoi, după ce scopul a fost atins, ce mai e de făcut? Acum nu mai am nici un scop şi nu-i mai găsesc vieţii vreun sens. Parcă nici mâncarea nu mai are gust. Ce îmi mai place este doar cafeaua şi ţigara, dar nu ştiu dacă acestea sunt plăceri, dacă nu cumva am devenit dependent de aceste vicii şi dacă nu le identific drept plăceri.
Nu mai sunt plăceri, au devenit un fel de automatism, o dependenţă de aceste droguri: cum mă scol îmi fac cafeaua şi îmi aprind ţigara. Dependenţa de ceva sau de cineva să fie toată filosofia vieţii? Acum au apărut nepoţii. 
 Ocuparea timpului cu creşterea şi educarea lor mi-a creat o nouă dependenţă de viaţă. Le sunt absolut necesar, ies  la plimbare  în parc sau la locurile de joacă. Dar după ce vor creşte şi nu vor mai avea nevoie de mine, ce-am să fac?!... O să-mi aştept moartea?! Nu trebuie s-o  aştept!  Moartea vine  totdeauna pe  neaşteptate….  A fi util până în ultima clipă a vieţii este adevărata  trăire a ei.
Iuvenal afirmă că ,,bătrâneţea este mai îngrozitoare decât moartea’’, dar nu specifică de ce este  mai îngrozitoare decât moartea.  Ea este mai îngrozitoare decât moartea  pentru  bătrânii bolnavi, îndeosebi  pentru cei  bolnavi de degenerescenţă  mintală (Alzheimer) sau alte boli incurabile.    
 Pentru un  bătrân sănătos fizic şi mintal, bătrâneţea este  un stadiu de tranziţie spre o nouă libertate, nu-i doar  antecamera morţii.  Cel mai îngrozitor  lucru  nu este moartea ci pierderea minţii. Socrate afirma că: ,, cea mai mare nefericire ce poate  lovi un om este aceea de μισόλογος,’’     (Lev Şestov  -  Noaptea din grădina Ghetsimani, p. 470). Poţi să pierzi tot, avere, glorie, părinţi, fraţi surori, copii, patria, toate acestea nu înseamnă nimic, dar dacă aţi pierdut raţiunea sau renunţaţi de bunăvoie la ea (alcoolicii şi cei ce se  droghează) ai pierdut  totul.
Iov a pierdut totul - avere, copiii, a fost lovit de boli, dar nu şi-a pierdut  credinţa şi mintea.  Iov îşi blestema ziua în care  s-a născut, dar nu a abdicat  de la credinţă şi mintea lui în pofida nenorocirilor nu a luat-o razna. Nu  ne  putem controla mintea; mintea este aceea care ne controlează pe noi.  Nu putem  şti când mintea o ia razna. Depresivii nu-şi pot conştientiza nevroza (decât în cazuri excepţionale, spre exemplu cum sunt medicii profesionişti), cu atât mai puţin psihoticii.
Mulţi, mai ales dintre nevrotici,  nu găsesc vieţii vreun sens. Dar viaţa  nu are sens dacă nu-l  găsim  noi.  Ar însemna să admitem viziunea absurdă  că,  moartea este ţinta vieţii.  Poetul-filosof  Lucian Blaga  recomanda tinerilor să găsească ,,un înţeles vieţii’’.
George Coşbuc, care vedea  viaţa drept o luptă, recomanda la fel: ,,Iar de n-are scop  viaţa / fă să aibă clipa scop’’. Viaţa este scumpă şi   frumoasă  când ne luptăm  cu greutăţile ei, nu când trăim la dolce vita. Momentele cele mai fericite din viaţa omului  sunt acelea când  omul  realizează, prin capacităţile sale mintale şi fizice, prin  propria sa muncă  ceva util celorlalţi, când iese învingător dintr-o încercare dramatică a vieţii, când îşi aduce aportul creativ  în lume. A lăsa  moştenire  o cât de mică creaţie spirituală, reprezintă adevăratul  sens al vieţii. Cantonarea în materialitatea instinctuală a lumii înseamnă nimicnicie şi abrutizare.
In Mitul lui Sisif, Albert Camus găseşte absurdul vieţii în faptul  că lumea, adică societatea nu reuşeşte  să satisfacă nevoia de sens a individului. Dar de ce societatea, lumea, Universul trebuie să dea sens vieţii noastre? Dacă acceptăm ideea  că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa  şi dacă cunoaşterea ne-a făcut egali cu  El, atunci de ce aşteptăm ca Universul, lumea  să dea sens vieţii?       
În această  situaţie  noi trebuie să dăm sens vieţii.  Chiar de nu am fi fost creaţi de un zeu, dacă am fi evoluat din maimuţă, faptul că avem minte, voinţă  şi  liber arbitru, ne conferă, spre deosebire de oricare alte vieţuitoare,  această  aroganţă divină, de a da  noi înşine sens  vieţii. Din aceste considerente, nu putem să subscriem  viziunii lui Camus şi cu atât  mai puţin  sofisticii lui Thomas Negel, anume: ,,ceea ce facem acum nu va mai conta peste un milion de ani’’(Thomas Nagel - Veşnicie întrebări, p. 29).  
Contează foarte mult ce facem, aici şi acum,   pentru omul de peste un milion de ani. Altfel, nu ar  mai conta nimic din trecut şi din istoria omenirii.  Dar contează, foarte mult, idealul,  pentru noi înşine. A trăi pentru ceva,  respectiv, a avea  un  ideal (unii pot trăi pentru bani, mâncare, distracţii facile, dar e un drum înfundat) sau pentru cineva (o mare iubire) e ceea ce dă sens vieţii umane.                                                                                            Cel mai important lucru e să trăieşti pentru un ideal (un ideal, nu o utopie).  Un ideal poate fi scopul suprem spre  care se îndreaptă asiduu, perseverent o conştiinţă prinsă într-o activitate creatoare.                                                                                            
Adler a  descoperit  sensul vieţii  în ,,sentimentul de comuniune socială’’.  Acest sentiment  se naşte  cu deosebire în ritualuri.  Ritualul este  văzut de vechii  greci ca fiind una din cele patru nebunii divine. Alături de nebuniile profetice, poetice, erotice, Socrate o numeşte nebunia ,,iniţiatorului întru misterii’’ (Anton I Adămuţ), ,,nebunia rituală’’ (Dodds). Este o nebunie ce vine de la  zeul Dionysos. În ritual, în sentimentul de comuniune socială, simţi  cu adevărat trăirea  vieţii.                                           Nebunia rituală este un  admirabil exerciţiu de comuniune socială. Regimurile  extremiste  de dreapta (fascismul)  sau de stânga (comunismul) au excelat în aceste ritualuri, ceea ce-i conferea individului un sentiment de apartenenţă  la un grup, de  apărare în faţa  angoaselor existenţiale  şi-i dădea  iluzia, de sens al vieţii, individului anxios.                                                            Deşi, democraţia  este  regimul politic   ce corespunde  cel mai bine mentalului uman,  are   mari  defecte  psihologice, le-aş numi, prin  promovarea  unui profund şi puternic individualism  de  anvergura  supraomului lui Nietzsche şi absenţa ritualului de grup. Absenţa ritualului  diminuează    sentimentul  de comuniune socială, dezvoltă  anxietăţile, nevrozele  şi  amplifică sentimentul acut a lipsei de  sens vieţii.
În democraţie, singurele organizaţii,  care practică  ritualuri, sunt lojele masonice, biserica şi discotecile.  Deşi există, la  tineri îndeosebi, o asociere de grup, absenţa ritualului de coagulare,   fac  grupurile  rapid dezintegrabile. În această situaţie, tinerii se simt abandonaţi, nu găsesc sens vieţii şi devin vulnerabili, gata oricând să cadă pradă viciilor, drogurilor, (mai nou etnobotanicilor)  şi  perversiunilor sexuale.                                        
 O aspiraţie excesivă (care depăşeşte capacităţile financiare, fizice, psihice mintale),  conduc  inerent  la eşec. De regulă, eşecul generează nevroza şi implicit sentimentul absurdului. Idealul, pentru om, poate fi faima, plăcerea, distracţia, luxul, triumful  sau simpla supravieţuire, dar omul a fost predestinat cunoaşterii şi, adevăratul ideal îl găsim în cunoaştere şi muncă.
Viaţa e un fenomen biologic  serios, nu doar la dolce vita, dar  nimeni  nu poate renunţa la  spiritul ludic, la  momentele de distracţie.  Calea de mijloc e cel mai bun şi mai eficace panaceu pentru  minte, inimă şi cuget. În aceasta constă, de altfel, şi selecţia naturală la oameni.  Extremiştii  vieţii, fanaticii muncii sau  depravaţii, ies  inerent  din calea de mijloc şi din uman  şi suportă consecinţele excesului.                                    
A conştientiza moartea înseamnă a filosofa, iar a filosofa, după Platon, înseamnă: ,,a te pregăti pentru moarte’’ (Phaidon). Eu am altă viziune asupra gândirii: cu adevărat începem să gândim, nu când conştientizăm moartea, ci când începem să iubim, când ne îndrăgostim.   
Gândirea este legată nemijlocit de Eros şi de viaţă şi nu de moarte. Dar poate că moartea e momentul când începem cu adevărat să iubim. Cei care au trăit ELM (experienţe la limita morţii) şi-au reevaluat atitudinea etică faţă de aproape, ca şi când învăţătura lui Isus, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, le-ar fi fost implantată în acele momente de moarte clinică.  
Ne putem imagina propria noastră înmormântare? Stephen Covey ne propune un asemenea exerciţiu, adică să începem viaţa cu gândul la final, spre a ne face conştienţi de zădărnicia acumulării de averi: ,,Cineva a întrebat pe altcineva la moartea unui prieten comun: <<Cât a lăsat? A lăsat totul>>’’ (Stephen Covey - Eficienţa în şapte trepte,  p. 84).                                   
   Primul care a scris despre moarte a fost Epicur. Cine altcineva putea să scrie decât un filosof al plăcerii. Recuzând mocirla hedonistă, care, conform şcolii hedoniste ar duce la suicid, Epicur susţine că viaţa plăcută constă în preponderenţa plăcerilor katastematice, ce pot fi prelungite la infinit, (pe care noi le identificăm cu plăcerile spirituale), asupra plăcerilor kinematice - plăceri senzoriale trecătoare.                                        
 A căuta plăcerea şi a fugi de suferinţă, aceasta e morala epicuriană.  Dar filosoful  grec  se referă la plăcerile spirituale. A alerga după plăceri senzoriale - băutură, mâncare, sex, chiar dacă nu conduc la suicid, conduc, inerent, la moarte prematură (care-i tot  o sinucidere din excese bahice sau pantagruelice).                Desăvârşirea plăcerilor înseamnă, ca în alte filosofii etice greceşti, a atinge ataraxia, o înţelegere superioară a vieţii, moment ce  induce starea de linişte şi imperturbabilitate; aceasta, după greci, ar fi cea mai înaltă formă de fericire şi adevăratul obiectiv al viţeii. Ataraxia impune stabilirea limitelor vieţii, eliminarea fricii de moarte, renunţarea la dorinţele inutile şi la falsele satisfacţii. Epicur  în Scrisoare către Meneceu, susţine că,  ideea morţii, (pe care numai oamenii o conştientizează), nu trebuie să  ne facă să renunţăm la fericire şi la plăcerile vieţii.         
 Dar ataraxia, după cum a dovedit, Ion Biberi, în studiul său Thanatos, această forma mentis, pretinsă de vechii greci şi de Epicur că ar fi apogeul plăcerilor, se instalează, cu adevărat, doar la cei care trăiesc sau au trăit experienţa morţii: ,,Inerţiei din epoca anterioară i-a urmat un calm lânced, o dorinţă de repaus, o groază de efort şi de mişcare’’ (In Biberi - Thanatos,  p. 51).       La Epicur, ataraxia înseamnă, în plus, cultivarea prieteniei. Adunând în grădina lui adepţi, Epicur a găsit cel mai bun remediu împotriva singurătăţii - cultivarea prieteniei.                         La tinereţe, prieteniile se leagă lesne, dar la bătrâneţe, oamenii nu se mai vizitează decât doar din interes sau dacă, asemenea lui Epicur, deschid o şcoală de filozofie.                                    
 Plotin, în ultima parte a vieţii, suferind fiind, era ocolit de discipoli şi de prieteni. Încercarea lui Epicur de a ne împăca cu ideea morţii, (Scrisoare către Meneceu) şi de a ne elibera de teroarea ei, cum că: ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi’’, nu are darul de a ne linişti: moartea nu doar că ne privează de plăceri, pe care numai viaţa ni le poate oferi, dar moartea înseamnă şi sfârşitul a toate, intrarea noastră în neant.                       
  Heidegger ne îndeamnă să gândim  moartea ca un orizont,  iar  profesorul  american  Stephen R. Covey  ne propune  să începem cu gândul  la final  şi să ne imaginăm propria moarte.   În fond, în această mişcare veşnică în spirală a vieţii, ca o istorie ce se repetă, fiecare individ nu reprezintă mai mult decât reprezintă o secvenţă din codul genetic, o infimă informaţie pierdută în eternitate. Din aceste considerente, moartea este un rău. Dar când existenţa devine o povară pentru alţii, moartea poate fi o izbăvire. Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât devenim o povară pentru familie şi pentru societate. Dar, de ce ne gândim la moarte, când conştientizăm că este răul cel mai mare al lumii? Spinoza o respinge vehement: ,,Un om liber, la nimic nu se gândeşte mai puţin decât la moarte, iar înţelepciunea lui nu este o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă’’.                                           Şi totuşi, oamenii simpli, ţăranii noştri, când se apropie de limita biologică, conştientizează moartea şi se pregătesc minuţios pentru final. De aceea, respingem acest optimism al lui Spinoza; fiecare vârstă îşi are obsesiile ei. Copiii nu conştientizează moartea sau, ca în povestirile Mariei şi scrierile lui Fernando Savater, doar unii o conştientizează. Tinerii trăiesc atât de plenar sentimentul de comuniune socială, în cercul de prieteni, încât arareori, doar unii izolaţi, conştientizează limitele vieţii.               
 Maturii sunt prea prinşi în mrejele plăcerilor kinematice şi katastematice să o conştientizeze. Când  omul se apropie de vârsta a treia sentimentul lui Thanatos devine covârşitor. Or, singura salvarea în faţa acestui sentiment copleşitor este cultivarea prieteniei. A rămâne singur în faţa lui Thanatos, când acesta pune tot mai mult stăpânire pe conştiinţă, înseamnă a trăi angoasele înspăimântătoare ale morţii. Viaţa e un film care se apropie de Sfârşit.                                                                               
Depănarea  amintirilor cu un prieten face bătrâneţea suportabilă. Cu toate acestea, pe patul de moarte, nimeni nu-ţi poate alina anxietatea morţii iminente, nici chiar prietenii. Deşi înconjurat de prieteni, Aldous Huxley se foloseşte de o doză de mescalină, spre a face  trecerea,  dincolo, mai uşoară. Cu toate acestea, spaimele morţii nu-l ocolesc, cel puţin asta subînţelegem din cele descrise de soţia sa Laura, în This Timeless Moment: A Personal View of Aldous Huxley: ,,Buza de jos a început să se mişte ca şi cum s-ar fi luptat să respire.[…] Tremurul buzei de jos a durat puţin şi a părut să reacţioneze perfect la ceea ce spuneam. […].Tremurul a încetat, respiraţia a devenit tot mai lentă şi n-am mai  văzut  nici un semn de contractare, de zbatere. Atât doar, respiraţia a devenit tot mai lentă…’’  (Stanislav Grof - Călătorie ultimă (dincolo de frontierele morţii, p.505-506).        Este viaţa, chiar şi pentru reversul plăcerilor existenţei, preferabilă morţii? Răspunsul îl dă eroul grec, Ahile. La invocarea spiritelor de către Ulise, falnicul erou îi mărturiseşte că ar prefera să fie, în lumea asta, ultimul porcar, decât erou în lumea lui Hades. Dar cu siguranţă, cel care exprimă această aserţiune este Homer (nu Ahile), fondat pe spiritul raţionalist grec.
Aşadar, viaţa eternă, poate fi o şansă a decodării  ADN-ului uman.  Viaţa eternă de dincolo este sau poate fi  o  fascinantă iluzie. Viaţa  trebuie trăită, la maxim, aici şi acum.  Reuşita vieţii eterne, aici pe Pământ, ne poate vindeca de iluziile vieţii eterne de dincolo.
  Dacă lumea de dincolo nu există, ci e doar o iluzie, indusă de religii, de anxietatea existenţială şi angoasele morţii, de ce murim cum murim, căci fiecare murim după cum am trăit, adică, după cum ne este sufletul?





Bibliografie:
1.      Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000 
2.      Pierre Hadot- Plotin sau simplitatea privirii, Ed.Polirom, Iaşi, 1998
3.      Platon -  Phaidon
4.      Lev Şestov  – Noaptea din grădina Ghetsimani (Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995  
5.      Anton I- Adămuţ -  Seducţia ca spaţiu al cenzurii, Ed. Junimea, Iaşi, 2004
6.      E. R. Dodds – Grecii şi iraţionalul, Ed. Polirom , Iaşi, 1998   
7.      Stephen Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Allfa, Bucureşti, 2000     
8.      In Biberi – Thanatos, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,2000
9.      Stanislav Grof -  Călătorie ultimăDincolo de frontierele morţii, Ed. Elena Francisc, Bucureşti,2007


 Vasile  Anton  Ieșeanu, 8 august 2014, Iași   










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu