Faceți căutări pe acest blog

luni, 17 decembrie 2012

A fi sau a nu fi scriitor …




Moto: „Doamne, grea meserie e scrisul!”   Alex Ștefănescu
   
„La numai 21 de ani,   monologhează   în  continuare   Horia Zilieru,  Titus Popovici   a scris un  roman de excepție, Setea,  apoi   pauză  - a devenit scenarist. Mai întâi  scrisese  Străinul.   E un paradox  acest romancier, un romancier  atât de tânăr... Să scrii asemenea romane la o vârstă atât de precoce, pare de necrezut!” 
  „Maestre,  intervin  eu, vechii eleni  începeau să filozofeze   la treizeci de ani.  Or, un romancier e ca un filozof, nu doar să citească  este nevoie,  mai    are nevoie  și de ceva experiență de viață spre a  scrie un roman, mai cu seamă   spre a scrie  un roman bun. <<Nu se poate scrie un roman fără să fi trăit>> spunea Orhan Pamuk  într-un interviu, iar  Mario Vargas Llosa  afirmă că nu există  romancieri precoce. <<Toți  marii , admirabilii  romancieri au fost la început condeieri ucenicii, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie și convingere.>>(Mario  Vargas Llosa – Scrisori către un tânăr romancier, p15)”          
„Ei, zice Emilian Marcu, maestrul  e în vârstă, e de înțeles. Titus Popovici  nu  a scris  primul său  roman,  Străinul la 21 de ani ,ci  la 25 de ani și Setea la 28de ani. Cred că autorul   avea  suficientă experiență de viață   și  oricum era la o etate  apropiată  de vârsta filozofării.  Și-apoi, odată cu  evoluția culturală a lumii, omul  devine din ce în ce mai  precoce.  Nu vedeți copiii din ziua de azi?! Zici că s-au născut cu cordonul ombilical legat direct calculator. Și chiar și inteligența lui homo sapiens   a   evoluat,  omul e  numeric mai   creativ  chiar de la vârste  biologice mai  fragede… Oricum, Titus Popovici a scris despre o lume  pe care a cunoscut-o efectiv, o lume  din realitatea  acelui timp  și nu doar din cărți.  
                                                                                                                  După ce a scris aceste romane, continuă Magicianul,   care  au  multă  propagandă   antiburgheză așa  spune   critica dâmbovițeană  - Străinul  - o construcţie epică de mari proporţii,   o   satiră plină de sarcasm la adresa modului de  viață  burghez, dar, zice Alex Ștefănescu, cum  romanul  satisfăcea ideologia comunistă și  conducerea partidului-stat,  i-a  deschis  autorului porțile afirmării.                                                                                                 
        Setea, mai oportunist decât primul, evocă apologetic  împroprietărirea țăranilor  de după război, tot o mistificare, în sensul că  Titus  Popovici  a uitat  să spună cum li s-a luat țăranilor,  înapoi pământul,  cu forța. După acest roman Titus Popovici   renunță la literatură  și trece în cinematografie.”                    
 „Cu toate că  eticheta pusă  de    romane propagandistice,   percepute astfel  de  aceeași critică  cameleonică  dâmbovițeană (pe care  o numesc  ocheanistă, căci dacă  întorci ocheanul invers vezi totul mic și deformat), zic eu, care  dă, prin aceasta  categorică etichetare,   satisfacție noului  regim <<democratic>>spre a fi  în  grațiile  puterii  corupte,  Străinul şi Setea   rămân adevărate creații ale artei literare.                                                                     „Romanul  Străinul,  spune Sacerdotul,    nu  este singurul   care demască  individualismul exacerbat și   ipocrizia  burgheză   şi   implicit  revolta tânărului care   nu se poate adapta  la  mizeria morală, impusă de lăcomia de  bani, glorie, putere.    Perioada interbelică abundă  de asemenea   romane satirice; așadar  nu  doar  Străinul  este  roman de propagandă,  ci și altele  dezvoltă satire  sarcastice  la adresa unei  societăți ce  făcea paradă de democrație și mistifica  adevărul, cum se  întâmplă  și-n zilele noastre.                                                                    
 Alături de romanul Străinul,  pot fi citate alte romane de  aceeași factură, ca de pildă Velerim și Veler Doamne,  al lui Victor Ion Popa, care aduce  în   prim plan  tipologia   străinului în propria  sa țară. Deși  eroul, Manlache Pleșa,  nu găsește  o oportunitate  sau  un refugiu  într-o  organizație  politică de stânga cum a găsit Andrei Sabin,  personajul   lui  Victor Ion Popa,  neavând anvergura culturală și nici motivația acestuia,  acuzat din interese oculte de o crimă imaginară, ca și eroul din Năpasta lui Caragiale  devine  un proscris.                    
 Cu toate că romanul  lui Victor Ion Popa se axează mai mult pe psihologia personajului  încolțit de  autoritățile incompetente,  predispuse  a  găsi   un vinovat pentru crimă, dincolo de  aceasta  trebuie văzută  societatea  liberalismului democratic, în care  individul, într-un   complex de  împrejurări,   intrând  în conflict  cu  parveniții,  poate lesne deveni un paria, un condamnat pe nedrept de procurori  corupți  care răspund la comanda politică  sau la comanda unui potentat al zilei.                                                                                          Cazul  lui Andrei  Sabin  sau al lui Manlache Pleșa se poate repeta și în noua democrație. Într-o notă, oarecum similară,  s-ar putea  înscrie și  Patul lui Procust , în care,   dacă am cădea  în capcana criticii  comuniste, am recunoaște că  autorul Camil Petrescu  face analiza dramei  intelectualului în societatea burgheză.”                                                                                                     
 „În  fondul ei ascuns,  intervin eu în discuție,   Patul lui Procust rămâne o enigmă  a complexității relațiilor interumane; după  criticul Ioana Pârvulescu, Fred Vasilescu ar ascunde conjectura   unei  legături homoerotice– „cancerul vieții mele”, care îl face să fugă de femeia iubită, invertire  mascată abil  prin legături afișate  cu femei ca  Emilia și Miți  Mărculeanu.  Fred e gata să-i   mărturisească  prietenului său Ladima,  taina vieții  sale,  dar nu o va face niciodată.                                                                                                       
   Textul nu lasă să se  înțeleagă o asemenea   ipoteză deși   Ioana Pârvulescu îmbrățișează această  conjectură  a unui Fred invertit.  Am putea crede că personajul este un invertit, după cum ne sugerează criticul  literar, dacă nu am lua în considerare  afirmația  lui Fred anume „că  de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat…”                                
Citatul pe  baza  căruia   își construiește conjectura Ioana  Pârvulescu  nu este cel mai adecvat. Există un alt citat  în roman,   care  îl   poate incrimina pe Fred Vasilescu de  pederastie, dar nici aici   personajul  nu-și  dezvăluie secretul până la  capăt , ci doar lasă să planeze o asemenea suspiciune asupra lui. „Întorc puțin capul spre ea, căci Miți Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea în restaurant e pentru că , din motive  pe care am să le spui altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut  totdeauna cu câte o femeie.”(Camil Petrescu  - Patul lui Procust, p.63). Mihail Sebastian, în cronica lui de întâmpinare la Patul lui Procust, arată  imposibilitatea decodării enigmei. „Atunci ? Atunci nu rămâne decât ca, într-o zi, d-l Camil Petrescu să ne dea cheia enigmei cesteia, în jurul căreia se ridică o atât de ascuţită dramă."                                           Iată cum, un scriitor  inteligent, cum a fost  Camil Petrescu, poate   scrie  un roman de excepție creând  o   enigma și   construind în jurul ei o ascuțită dramă  existențială. Camil Petrescu a refuzat formula epică clasică, nu a adopt-o nici pe cea proustiană, ci a recreat  un sistem artistic unic, spune  George Călinescu.                                                                                                                
           Dar Camil Petrescu are talent de scriitor? „Niciunul  din marii scriitori, se justifică scriitorul  în fața  doamnei  T, pentru a o îndemna să scrie să nu se piardă acel „complex de  experiențe și frumusețe” pe care   aceasta  îl poseda,   nu au avut talent.” […] „Ei nu zău cum o să scriu?” […]„Luând tocul în mână, în fața unui caiet, și fiind sinceră cu dumneata însăți  până la confesiune.”                  „După această  discuție între  scriitor   și cele două personaje  doamna  T  și Fred Vasilescu  ai crede  că  cel mai simplu lucru este să te așezi  în fața unei coli de hârtie, acum în fața  laptop-ului și să te   apuci de scris literatură. Unii tineri  și  nu doar tineri, ci și oameni  în vârstă  cu experiență  de viață și o cultură formată, care simt această chemare  sau cred că o simt se apucă de scris, sunt  convinși  în intimitatea  lor  că au ceva de spus în  literatură.                        
 Mulți  însă se iluzionează cu ideea că  scrierile lor  le vor aduce bani, glorie și putere. Și  nu doar tineri imberbi (acum scriu romane  și elevii de liceu) ci și profesori cu înalte studii în varii științe cred   că a scrie  literatură e floare la ureche.                                                                                                            Mulți au   crezut că a  scrie  literatură e suficient să știi să scrii și așa cred  că te așezi în fața unei coli de scrii  sau în  fața calculatorului  și înșiri  cuvinte goale ce din coadă or să sune.  Te așezi în fața colii de hârtie  sau în fața laptop-ului  și te confesezi sincer, cum o îndeamnă   scriitorul   pe doamna T  și pe Fred Vasilescu, dar în Patul lui Procust   găsim   o ingenioasă invenție  al lui Camil Petrescu, care dă cititorului  iluzia  de real al  personajelor - autorul intră în relație cu personajele sale, le îndeamnă  să se confeseze în scris   și le  dă imboldul  astfel ca ele  să-și  scrie romanul.  „Mărturisesc că nu am avut nevoie de prea multe modificări, spune  Camil Petrescu, în pagina de  subsol al romanului.  Abia ici-colo  de am simțit obligația  unor deslușiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele  lipsuri.”                                                  
 Mai mult, impresia  de personaje reale este dată și de refuzul de a le  da nume,   numindu-le  cu  litere  - doamna T și  tenacele ei amorez  D.    Personajele doamna T  și  Fred Vasilescu sunt însă  sincere  și sunt conștiente că nu  pot să devină scriitori.  Fred Vasilescu  a atins  multe performanțe campion regional la tenis, la box,   la dans,  la cursele  de automobil, în pilotaj. „Toate le-am făcut la viața mea, și tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea. Numai scriitor știu, oricât aș vrea, orice așa face și oricât m-aș stoarce, nu pot deveni niciodată…”                                                                        Dar Camil Petrescu crede altceva despre   personajul său și de aceea a stăruit să scrie  fiindcă  „în convorbire” lasă  „acea impresie  unică   de  trăire adevărată. ”                                                                                                  Dar a vorbi  sau a convorbi   nu e totuna cu a scrie. 
 Petre Țuțea este sclipitor  în convorbire, dar  în scris  este  pe cât de didactic pe atât de anost și obscur  și implicit plictisitor. Marii moraliști  ai lumii  sunt geniali în vorbire -   Socrate, Isus, dar nu știm dacă  ar fi fost la fel și  în scris.  Discipolii și ucenicii  lor -  Platon  în Dialoguri  și autorii evangheliilor canonice sau apocrife ce  au consemnat acele  logos [spuse]  ale  lui Isus , au fost geniali  în scris                        Evident,  unii au talent în arta vorbirii, alţii în arta scrisului.  Arta retoricii nu e  totuna cu arta scrierii, deşi arta  scrierii,  topos - clișeul literar (teme, imagini , motive ) s-a născut din arta retoricii. Și   chiar dacă ambele urmăresc același scop, anume   aceea de a produce convingeri  prin jocuri de figuri de stil, ritm secret, broderie de metafore și metonimii  ce generează forța  elocvenței care îl face  pe auditoriu să vibreze și  să intre în rezonanță cu retorica vorbitorului, respectiv pe  cititor să fie  extaziat de  cuvintele scrise, ele diferă fundamental ca mod de exprimare. În scris sunetele și cuvintele vorbite sunt exprimate prin semne  convenționale.                                  
 Mulți debutanți  s-au apucat de scris și au  început să scoată cărți pe bandă rulantă - anul și cartea, cum înainte femeile de la țară  nășteau  câte  zece-doisprezece copii  - anul și cârlanul spuneau ironic unii despre familiile sărace și  puioase.                                                                                                   Numărul mare de copii  în familiile  sărace era determinată de mortalitatea infantilă mare.  Numărul mare de cărți sărace   în spirit  este determinat de  lăcomia editurilor și  prostia autorilor. Fenomenul nu este doar mioritic, ci după cum  afirmă scenaristul   Jean-Claude Carrière și eseistul  Umberto Eco     este  european, ba chiar  internațional, având în vedere  și  fenomenul cultural de peste  ocean.                                                                                                   Numite de Umberto Eco  în Pendulul lui Foucault vanity-press, aceste edituri ce publică  lucrări pe cheltuiala autorului, desfășoară adevărate stratageme de  manipulare a acestuia. În cartea Nu sperați că veți scăpa de cărți   scrisă în colaborare  cu Jean-Claude Carrière, Umberto Eco afirmă  că fenomenul jecmănirii diletanților de către aceste edituri  poate fi evitat, prin publicarea textelor  pe internet pe  blogurile personale.                                        Există șansa  ca o editură să te descopere și să te cheme.  Unor  tineri  italieni, zice Umberto Eco, procedeul  le-a purtat  noroc. Dar la noi, unde editurile abia  își pot scoate cheltuielile, cine să-l descopere pe diletantul constructiv? Printre puținele edituri care au curajul de a publica cărți ale debutanților , dar cu  valoare literară  indiscutabilă este Editura Polirom  din Iași.        
 În capitolul „Elogiu prostiei”  din cartea  - Nu sperați că veți  scăpa de cărți,   povestește Umberto Eco, că  într-o carte publicată anterior făcea distincție  între  imbecilitate și stupiditate, că  imbecilitatea este o inadecvare de ordin social  și  autorul are tendința de a produce gafe intelectuale  și culturale și prin asta un stufos umor involuntar, iar stupidul este din tipologia aceluia al logicii de fier  -  la care spiritul dogmatic e un adevăr   imuabil și  de netăgăduit.     
   În Doamna Bovary, Gustave  Flaubert face acest elogiu al prostiei în  persoana  domnului Homais. Nemuritorul farmacist din roman este tipul imbecilului arogant ce repetă mereu același lucruri, spune Alain Finkielkraut   în Înțelepciunea dragostei, având ca alibi de beton o  înțelegere mai profundă a realității decât ceilalți.                                                                                              În scrierile lor autorii din această tipologie a domului Homais  vor  promova   o  dogmatică prostie științifică din care  va decurge  implicit  umorul involuntar.                                                                                                               Privilegiul stupidității îl are fără îndoială abatele Bournisien, care în postura lui de preot ar fi trebuit să fie la fel cum sunt  psihologii terapeuți de  azi – vindecător de suflete,  dar  obtuz, voluminos, plin de sine, stupiditatea abatelui  în fața disperării Emmei este considerată de  Finkielkraut drept „cea mai   periculoasă dintre  maladiile  spiritului, pentru că amenință viața  însăși”                    
 În aceeași  notă distinctă de imbecilitate și stupiditate se înscriu și    personajele lui Camil Petrescu,  prețioasele  ridicole -  Emilia și  Miți Mărculeanu  care nu au simțul măsurii  în relația cu ceilalți   și nici logica de a judeca categoriile fundamentale ale  existenței umane ca dreptatea, sinceritatea, adevărul, frumosul. „Ceea ce  numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos, scrie Fred Vasilescu  în caietul pe care îl predă scriitorului,  e însă atât de departe de ceea ce  corespunde la ele, încât niciodată nu vom izbuti să ne înțelegem.”                                                                                             
  Și nu doar fiindcă femeile judecă cu o altă  logică realitatea în raport cu bărbații, ci pentru cele două sunt, nu bovarice  și sentimentale   cum sunt majoritatea  femeilor din   tipologia   Emmei Bovary, ci fiindcă  cele două sunt niște închipuite  incorigibile, sunt, dacă e  să adoptăm un termen  din psihologie,  -  nevrotice care cred  că tot universul se învârte în jurul lor, ca  profesoara  îndrăgostită de Mircea Badea ( Vasile Anton - Cum să scriu un eseu…)                      
 Diletanții neputincioși sau mai bine spus ageamii,căci, așa cum  demonstrează Mircea Eliade într-un articol intitulat „Critica diletantismului”  există pe lângă  diletantul   neputincios  în  a-și alcătui o conștiință morală   și diletantul constructiv care poate afirma valori morale, la fel ca un profesionist  „căci el suferă  același chin al sintezei, al închegărilor  largi, cuprinzătoare curajoase.”(Mircea  Eliade – Profetism românesc, p28),au această manie a grandorii literare.                                                                                              
         Cei  mai mulți  cred,   ca  să-și dovedească  sieși  și prezumtivilor cititori că, doar scriind într-un  stil demonstrativ, sunt  scriitori.      A scrie  în stil demonstrativ (emfatic sau declamatoriu)  nu te face scriitor ci, dimpotrivă te duce inerent la ratare.                                                                                    Pe cât de prolifici, pe atât de superficiali și ignari, iar cărțile plate ca  niște mobile,   lipsite de cel mai elementar simț artistic, rămân necitite. Acești scriitori sunt ca  blonda  Emilia  din Patul lui Procust,  plată și planturoasă, care se credea   actriță  căci  pentru ea, actrița  înseamnă a fi protejată  și distribuită  în roluri   de directorul sau regizorul.                                                                         Comparând-o  cu actrița Mărioara S.,   Fred Vasilescu face precizarea   că deosebirea consta „în lipsa ei de bun-simț, incapacitatea de a avea impresii cât de  puțin întemeiate  de a descoperi nuanțe.”                                                         
 Poate că aceasta este  și deosebirea între  scriitorul  ageamiu și cel autentic. Toți sau aproape toți  acești ageamii în ale scrisului  s-au dovedit a fi mitici  în delir cultural. Dacă cineva crede  că  a scrie literatură e o joacă se  înșeală amarnic.”                                                                                                „Aici ai  perfectă dreptate, intervine  Magicianul. A scrie un roman, măcar cu succes  de librărie este un adevărat  maraton. Lui Eugen Barbu i-au  trebuit  zece ani să scrie Groapa, timp  în care  a  rescris-o de  treisprezece ori.  Și  Groapa a fost un mare succes  la apariției și  încă mai rezistă. „Romanul Groapa,  scrie Alex Ștefănescu  în România literară nr.33/2002  la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară (unde iniţial a fost însă incriminat, de pe poziţia realismului socialist, pentru caracterul "sordid" al mediilor descrise), cât şi în străinătate.” Cine nu este capabil de un asemenea maraton  e mai bine să nu se apuce de scris.                                                                                              Deși  unii filozofi, ca de pildă Johan Huizinga în Homo ludens, consideră arta  drept un joc al omului cultural, pentru că toate jocurile observate la copii  presupun o <<concentrare de spirit>>, iar un creator de artă asta face își centrează  spiritul pe creația sa spirituală,  a crea artă, a scrie literatură nu este o joacă.”                                                                                                                „A scrie un   roman, adaug eu,  nu înseamnă  a scrie  o scrisoare de amor  sau  a dezlega un rebus, ori a juca un joc pe calculator în clipele libere  „ci e o devoțiune  exclusivă și exclusivistă , o prioritate căreia nu-i poți antepune nimic, o robie liber  consimțită,  spune Llosa,  care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niște bieți sclavi”( Mario Vargas Llosa – Scrisori către  un tânăr  romancier, p13) ;    înseamnă  ceea ce afirma  scriitorul american George  R.R. Martin , autorul  celei mai ample  epopei  pe care am  citit-o vreodată  - Cântec  de gheață și foc,  anume   că  „literatura este o artă  și, ca orice artă, cere măiestrie, disciplină, studiu.                                                                                 
 A-i induce  cititorului  emoția cititului, a-l transfigura, a-i induce acel   fior dramatic sau tragic, a-l face să trăiască  alături de erou spaime și angoase  existențiale,  a-l  atrage  prin  idei ce pot influența în bine existența umană sau a  atrage atenția asupra răului mascat de un bine aparent  şi mai important -  a  deschide noi orizonturi imaginative și noi spații  de  libertate a spiritului, aceasta este marea artă a  unui scriitor .                                                                      Arta cuvântului scris este  dată   nu doar talentul nativ,  ci și studiu   serios,  cultura vastă  și  un deosebit simț  de percepție a  realității. Dar scrierea  unui roman   este    un adevărat maraton,   o alergare   de cursă lungă  spune  Haruko Murakami,  un  romancier  japonez de succes.(Haruko Murakami - Autoportret  al scriitorului ca alergător de cursă lungă).                                      
 Mulți  tineri, aflați la vârsta romantică  își doresc să scrie  romane de dragoste.    Majoritatea  visează să scrie  un roman de dragoste de succes. Dar iată  cum se scrie un roman  de dragoste de succes în opinia  scriitorului turc Orhan Pamuk , interviu publicat  în limba română,   la16 iulie 2008,   în Zaman România.                                                                                               „Muzeul Inocentei aminteşte de un film turcesc. Aceste filme au întotdeauna un final fericit, dar romanul dumneavoastră nu se termina în mod fericit.” 
„Credeţi-mă că nu iau decizii ad-hoc în ceea ce priveşte acest lucru. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă gândesc la final după ce <<trăiesc>> 5-6 ani romanul. Ştiam finalul romanului când am început să-l scriu, dar trebuia să ajung la el într-un mod convingător. Controlez personalitatea şi acţiunile personajelor din cărţile mele, dar şi ele au o anumită  autonomie, şi ele te pot conduce. Îmi scriu încet cărţile pentru că, mai întâi, cum sa va spun... Trebuie să creezi un personaj, să-l naşti din imaginaţie, apoi să crezi în el şi mai apoi în timp ce încerci să termini cartea să încerci să trăieşti ca şi cum ar exista, pentru ca sufletul să asimileze acţiunile care să fie proprii personajului. O parte din aceste lucruri vin din trăirile imitative din copilărie, altă parte din cunoaşterea literaturii. Până nu-ti însuşeşti un om ca un personaj credibil - iar eu nu mi-l pot însuşi rapid - e foarte greu să începi un roman.”                      
 A  scrie un  roman de dragoste de succes pentru un scriitor  consacrat ca Orhan Pamuk   durează  cinci-șase ani.  Pentru începători, ei bine, poate dura și mai mult.”
„Arta  în general și cea a cuvântului în special  poate fi   definită ca  un joc cultural, zice Magicianul,  dar nu este o joacă. Când  te joci cu literatura sau arta riști să devii infantil, să cazi  în ridicol   și să te ratezi ca  scriitor. În această   notă de  prețioși  ridicoli,  se înscriu  și 250 de autori  ce s-au aventurat plini de ei, inconștienți, ilogici   și lipsiți de  simțul  artistic al cuvântului dar și de  conștiința  morală,   prin  nisipurile mișcătoare ale literaturii  și pe  care  Alex Ștefănescu îi analizează în  amuzanta sa carte  Cum te poți  rata ca scriitor.                                                                                            
 Alex Ștefănescu a deconspirat  pe cei ce  se joacă de-a literatura, avertizându-ne  că joaca literară  ne conduce inerent la ratare. În carte sa criticul  a adus  în prim plan  250  de autori care s-au jucat de-a literatura și  s-au făcut de râs, prin   „prostie  spectaculoasă.”                                                                    
 Ce  îl poate  rata  pe un scriitor debutant dar și pe unul  consacrat?  Iată ce îl poate rata, afirmă  criticul Alex Ștefănescu:  inadecvarea exercițiului stilistic prin  utilizarea într-o relație romantică a unui limbaj solemn-oficial  <<- Din acest moment ești soția mea ! Sunt soțul tău. Conform tradiției  și pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă.” -  Constantin Buligoanea- Îndrăgostit din interes de serviciu>>(Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste)”                                                                     
 „Din aceste motive, concluzionează Sacerdotul,  trei  chestiuni   trebuie să   aibă permanent în vedere un aspirant sau un  consacrat  în literatură – stilul natural,neafectat şi nepornografic,  spiritul critic și autocenzura.                        
 Un scriitor care  iubește cu adevărat literatura  nu poate scrie oricum și nu poate exprima  orice,  cum  credea Oscar Wilde, dintr-o pornire rebelă  împotriva <<estetismului de gheață>> al școlii franceze. El trebuie să exprime ceea ce așteaptă prezumtivii cititori  sau segmentul  de  prezumtivi  cititori pentru  care  autorul scrie și pe care mizează să-i convertească la creația sa. Cine scrie  literatură  pentru sine   ca formă de eliberare a obsesiilor  trebuie să rămână nepublicabil la   nivel de jurnal intim.”                   
Vasile Anton Ieșeanu -  Iluzie, nebunie și frumos (volum  aflat  în pregătire) 

Bibliografie:
1)Titus Popovici  -  Străinul, Editura tineretului, București,  1955;
2) Mario Vargas Llosa - Scrisori către un   tânăr romancier, Ed. Humanitas,  București, 2010;    
3) Victor Ion Popa – Velerim și Veler Doamne, Ed. Minerva, București, 1970;
4) Camil Petrescu - Patul lui Procust, Ed. Minerva, București, 1982; 
5)Jean Claude Carrière , Umberto Eco – Nu sperați că veți scăpa de cărți, Ed. Humanitas, București, 2010;   
6) Eugen Barbu – Groapa, Ed. Curtea Veche, București, 2011;
7) Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor , București,  1990;
8) Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, Ed. Editura de Vest, Timișoara, 1994;   
8) Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode  sigure și 250 cărți proaste, Ed. Humanitas,București , 2009;